Pagubă-n ciuperci
Florina Potârniche a fost destituită de primarul Constantin Toma din funcția de director al Centrului Cultural ”Alexandru Marghiloman”. Și asta, după ce tânara speranță a culturii buzoiene și-a cam luat-o în cap, și se considera stăpână de butic în casa lui Marghiloman. Nu asculta de nimeni și făcea doar ce voia. Până ce Toma nu a mai rezistat.
Nu voiam să-i dau vreo atenție acestei domnițe, a cărei aroganță a întrecut cu mult standardul de suportabilitate a celui mai indulgent cetățean. Numai că, am citit, fără să vreau, o ciudățenie scrisă de ea, prin care își explica plecarea. Pare din altă lume, ceea ce justifică pe deplin decizia primarului.
În concluzie, a dat-o Toma afară că nu mai asculta!
Eu tot mai aștept să-mi răspundă la un e-mail, pe care i-a zis primarul să mi-l trimită în urmă cu vreo patru-cinci ani.
Citiți isprăvnicia duduii:
”Astăzi se încheie un capitol important din viața mea. Plec din rolul de director al Centrul Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” Buzău și vreau să vă spun de ce, pentru că această poveste nu e doar despre o slujbă. E despre cine am fost, cine am crezut că trebuie să fiu, și cine descopăr că sunt cu adevărat.
Ultimii ani au fost intenși într-un mod pe care puțini îl văd din exterior. Am organizat evenimente care mi-au umplut sufletul: conferințe cu oameni care inspiră, spectacole și evenimente unde am văzut cultura și educația cum prind viață, activități pentru copii, tineri și seniori, momente când am simțit că fac ceva care contează cu adevărat. Am lucrat cu oameni extraordinari. Unii dintre ei mi-au devenit prieteni, mentori, surse de inspirație. Am simțit recunoaștere și apreciere pentru munca mea într-un mod care m-a copleșit uneori. Oameni pe care îi respect profund au dorit să construiască alături de mine
Și totuși, plec.
Nu pentru că nu am fost capabilă. Nu pentru că nu am fost apreciată. Nu pentru că nu am avut impact. Ci pentru că, undeva pe drum, am uitat să îmi pun cea mai importantă întrebare: “Este asta cu adevărat pentru MINE?”
Am crescut învățând că valoarea mea depinde de performanță. Că trebuie să fiu cea mai bună, eleva de zece, olimpica națională, șefa de clasă, cea care reușește tot timpul. Am învățat că dacă nu ești perfectă, nu meriți iubire. Că dacă nu ești „numărul 1″, nu contezi. Și am purtat asta cu mine toată viața, ca pe o armură grea pe care nu știam cum să o dau jos.
Și în acest rol am încercat să fiu perfectă. Am luat aproape totul pe mine pentru că îmi era frică să deleg, nu din lipsă de încredere în alții, ci din teama că dacă nu controlez totul, vom eșua. Am evitat conflictul pentru că nu știam cum să folosesc autoritatea fără să rănesc. Am muncit până la epuizare pentru că credeam că asta e prețul succesului. Și am reușit. Pe hârtie. În exterior. În ochii altora.
Dar înăuntru, mă pierdeam încetul cu încetul.
În tumultul interior pe care l-am tot dus în ultima perioadă, am descoperit atât de multe convingeri internalizate despre mine, despre cine și cum trebuie să fiu. Am aflat și că pot fi foarte bună la ceva, fără ca acel ceva să fie pentru mine. Că pot performa extraordinar într-un rol care fundamental nu se potrivește cu cine sunt. Că pot fi „director de succes” și în același timp să mor încet pe dinăuntru.
Pentru că mie îmi place să CREEZ, să FAC cot la cot cu oamenii, nu să le spun ce să facă. Nu îmi place puterea ierarhică, îmi place colaborarea. Nu îmi place rigiditatea sistemului, îmi plac libertatea și flexibilitatea. Dar am forțat. Am luptat împotriva naturii mele. Pentru că așa „ar fi trebuit” să fie succesul.
Și am reușit, dar cu ce preț?
1. Succesul fără sănătate nu e succes. Bornele de validare externă: bani, statut, recunoaștere, contează mai puțin decât pacea interioară și prezența pentru cei pe care îi iubești.
2. Nu trebuie să fii perfectă ca să ai valoare. Și nu trebuie să fii mereu prima ca să meriți iubire. De fapt, încercarea constantă de a fi perfectă e ceea ce m-ar fi putut distruge.
3. Poți aprecia ce a fost frumos și să pleci. Nu e alb-negru. Sunt profund recunoscătoare pentru lecțiile de aici, pentru oameni, pentru experiență. Și în același timp știu că trebuie să plec.
4. A spune „nu mai pot așa” nu e slăbiciune, e respect de sine. E maturitate. E a avea grijă de viitorul meu și al familiei mele, nu doar de prezentul imediat”.