Oana Matache, viceprimarul fără portofoliu, ajunsă deputat după ce Marcel Ciolacu s-a retras la vatră, postează un mesaj impresionant pentru casnice, privind pericolul la care sunt expuși copiii la consumul de droguri. Mesajul începe cu un ”dacă” de ”parcă” doamna deputat e o doamnă oarecare, ce își începe ziua sorbind din cafea la masa din bucătărie și suduie la vecini uitându-se geam. Nu este plătită de stat să facă legi bune și să vegheze la respectarea lor.
,,Dacă s-ar condiționa intrarea în BAC de un test antidrog, am înțelege cu adevărat dimensiunea acestei probleme. Mergi acasă și vorbește cu copilul tău. Nu-ți imaginezi câți copii sunt deja acolo”, se arată în postarea Oanei Matache.
Eu mă gândesc, ca ziarist, neplătit de stat, că acest ”dacă” ar trebui mutat în altă parte. Nu la copii și nu la BAC. Acest ”dacă” ar trebui pus la intrarea în toate instituțiile statului. Primării, consilii județene, poliție, justiție, la intrarea profesorilor în școli, și mai ales, la intrare în Parlament. Acolo trebuie să descindă mascații în fiecare zi cu teste antidrog și polițiștii cu cătușe. Să-i umfle pe drogați și pe borfașii care se ocupă cu drogurile, că doar acestea nu cresc în copaci, astfel încât să nu mai existe în veci acest subiect. Credeți că este greu, doamna Oana Matache, să gândiți așa? Sau ceva, ceva vă împiedică?
Iată postarea:
,,Dacă s-ar condiționa intrarea în BAC de un test antidrog, am înțelege cu adevărat dimensiunea acestei probleme.
Mergi acasă și vorbește cu copilul tău. Nu-ți imaginezi câți copii sunt deja acolo.
Nu vorbesc despre „cazuri izolate”.
Fenomenul nu este la margine, e în mijlocul nostru.
Este normalizat. Avem cazuri de consum de canabis la 13 ani.
Între 14 și 18 ani, consecințele drogurilor sunt brutale.
Și aici vorbesc despre vieți deviate de la drumul lor.
Dependența de tutun este estimată la aproximativ 6,5 din 10. Pentru drogurile recreaționale (canabis), dificultatea urcă spre 7 din 10. Pentru stimulentele psihoactive (cocaină, ecstasy), vorbim de 8 din 10, iar pentru opioide (heroină, fentanyl) ajunge la 9,5 din 10.
Ei între ei se numesc „prăjiți”.
Majoritatea acestor copii vin acasă, mănâncă, stau pe telefon, își fac temele, râd. Seara îți spun „noapte bună”. Nu arată ca în filme. Arată fix așa cum ai tu nevoie să arate ca să poți dormi.
Îți livrează ceea ce vrei să vezi și, da, uneori te manipulează, dintr-un instinct simplu: să nu fie opriți, să nu fie prinși și să nu fie obligați să renunțe la consum.
Crește lângă tine, în aceeași casă, în timp ce tu îți spui că e bine:
-Că e ok, că e doar o vârstă.
Îți spui că va trece, că se va cuminți, că „toți fac prostii”.
Între timp, el învață să tacă și să ascundă totul, iar când adevărul iese la suprafață, nu mai ești părinte, ești doar un spectator la prăbușirea lui.
Cine îți va salva copilul?
Școala, statul, poliția? Nu!
Tu!
Nu te apuca să-i cauți în ghiozdan.
Intră azi în camera lui. Stai pe marginea patului.
Închide telefonul. Și întreabă-l, simplu și fără să-l judeci:
-Ești bine? Cu adevărat?
-Ce te doare și nu-mi spui?
Să știi că singura diferență dintre un copil „prăjit” și unul salvat este o conversație purtată cu șase luni mai devreme.
Astăzi încă poți fi părinte.”