Scriere – de Doru Muzgoci
Suntem, poate, un popor cu fatalismul în cuget și în simțiri. Ne-am obișnuit să privim înapoi și să găsim mereu vinovații în curtea altora. Am uitat greșelile pe care le-am făcut noi și ne amintim, cu o precizie aproape selectivă, cât de prost au condus „ei” România în ultimii 36 de ani.
Dar noi unde am fost?
Am votat. Am tăcut. Am acceptat. Am aplaudat când ne-a convenit și am protestat când nota de plată a ajuns la noi. România nu a fost condusă 36 de ani de extratereștri. A fost condusă de oameni pe care i-am ales, i-am tolerat sau i-am lăsat să decidă în locul nostru.
Astăzi, dacă spui ceva incomod, ești imediat catalogat: „USR-ist!”, „progresist!”, „vândut!”, „antiromân!”. De parcă adevărul ar avea culoare politică.
Și poate aici este una dintre marile noastre tragedii: premianții tac, iar cei care se cred deștepți vorbesc cel mai tare. Cu cât spui lucruri mai gogonate, cu atât succesul pare mai mare. Cool nu mai este să spui adevărul. Cool este să spui ceea ce mulțimea vrea să audă.
Am împovărat această țară cu datorii, am consumat mai mult decât am produs și am construit prea puțin pentru generațiile care vin. Iar când cineva încearcă să redreseze corabia, îi aruncăm în față cei 36 de ani.
Sigur că trebuie să judecăm trecutul. Dar trebuie să avem și curajul de a ne întreba: noi ce am făcut în acești 36 de ani?
Aud acum tot felul de povești despre diaspora care ar primi sute de mii de euro pentru a se întoarce în țară. Nu știu cât adevăr este în astfel de afirmații și câtă exagerare circulă prin spațiul public. Dar știu altceva: dacă România are bani pentru a-i atrage pe cei plecați, să nu-i uite pe cei care au rămas.
Dați bani și celor care au rămas aici. Celor care au construit școli. Celor care au ținut fabrici, firme, spitale și comunități în viață. Celor care au plătit taxe când era mai simplu să plece. Celor care au construit România tăcut, fără aplauze și fără fotografii triumfaliste.
Eu am fost în Piața Universității. Am fost și am lipit afișe pentru Rațiu. Am trăit o Românie în care speranța era aproape un act de curaj.
Iar astăzi, uneori, nepotii celor care mi-au otrăvit tinerețea îmi dau lecții despre democrație și despre moralitatea Seniorului Coposu.
Strâmbe sunt unele lucruri în această țară.
Nu pentru că tinerii vorbesc. Au tot dreptul să vorbească. Ci pentru că prea mulți vorbesc despre istorie fără să o cunoască și despre morală fără să fi învățat responsabilitatea.
Unii și-au pierdut busola pentru că pe cea morală au pierdut-o cu mult timp înainte.
Și mai este ceva.
Patriotismul nu înseamnă să denigrezi România ca să demonstrezi că o iubești. Nu înseamnă să cauți permanent imaginea cea mai urâtă, cea mai degradantă, cea mai convenabilă pentru propriul discurs.
Litoralul României nu este nici pe departe cel din fotografia celor care îl denigrează.
România are probleme. Multe. Unele grave. Dar are și oameni buni, locuri frumoase, antreprenori care muncesc, medici care rezistă, profesori care încă mai cred, copii care învață și comunități care încearcă să meargă înainte.
Critica este necesară. Minciuna, nu.
Patriotismul adevărat nu este să spui că totul este perfect. Este să vezi ce este rău și să vrei să repari.
Iar dacă vrem să schimbăm România, poate că ar trebui să începem nu cu întrebarea „Ce au făcut ei?”, ci cu una mult mai grea:
„Noi unde am fost?”
Pentru că o țară nu se schimbă doar prin guverne. Se schimbă și prin oameni.
Iar când poporul își pierde busola, nu mai contează cine strigă cel mai tare. Contează cine mai are curajul să spună adevărul.